Zilele trecute, am vazut ceva de dimineata. Ceva ce m-a binedispus pentru toata ziua. L-am vazut pe Barbalata cum venea la serviciu. LA 7 FARA 5.
Eheiiii, unde sunt vremurile fericite, cand borfasul cel burtos, cu falcile pana la umeri, venea la serviciu pe la 8:30 – 9, dadea ordine la oameni prin spital si nu-l intreba nimeni cat e ceasul.
De calcat prin biroul lui nu prea calca, ca nu era prost sa munceasca. In schimb statea cat era ziua de lunga rasturnat pe vreun scaun in secretariat si se scobea in dinti, in asteptarea lui Teodoru, care macelarea vreun pacient.
Daca ii era foame se interesa ce s-a gatit la bucatarie si punea sa-i aduca ceva nutret. Dupa aia i se facea sete, asa ca dadea iama la rezerva strategica de bere din frigiderul lui Teodoru. La sticlele de whisky se dedulcea numai in tovarasia sefului mult iubit.
Si asa, cu burta plina de bere si sarmale sutite de la bolnavi, se trantea in secretariat la taclale, ca sa-si faca siesta. Cand si cand, de prea multa multumire mai slobozea si cate o ragaiala porceasca.
Ce mai, au fost vremuri fericite! Acum … totul s-a sfarsit. Astazi, a ajuns sa vina la timp la munca si sa plece la 3, la rand cu toti palmasii. Nu-si mai umple burdihanul cu mancare de la cazanul pacientilor, nu mai bea bere cot la cot cu managerul… Si cum lucrurile merg din rau in mai rau pt el, intr-o zi, mai stii, ar putea ajunge chiar sa munceasca… O viata de caine.
Deci, cum va ziceam, se merita sa te trezesti devreme si sa vii inainte de 7 la munca, numai ca sa-l vezi pe Barbalata, cu o mutra buhaita si cu ochii carpiti de somn, cum darama poarta, pe la sapte fara cinci. Numai atata lucru si ajunge sa-ti insenineze ziua.
Anonim18 noiembrie 2012, 19:39