Teritoriile fostului Voievodat al Moldovei, azi împărțite între România (roz), republica Moldova (roșu) şi Ucraina (portocaliu).
Printre români circulă legenda potrivit căreia România și-ar fi sacrificat drepturi și interese (inclusiv drepturi teritoriale) prin încheierea Tratatului politic de bază (tratat de bună vecinătate și cooperare) cu Ucraina, întrucât intrarea sa în NATO, care ar fi fost prioritatea absolută a politicii externe românești în anul 1997 (odată cu venirea profesorului Emil Constantinescu la președinția republicii), depindea de semnarea acestuia. Vitejii de după război apar acum să ne mai spună că raționamentul prin care accesul în alianța nord-atlantică era legat de normalizarea relațiilor cu Kievul, ar fi fost greșit întrucât ei știau, încă de la finele anului precedent că, la proximul Summit de la Madrid, NATO nu avea să primească mai mult de trei membri, printre care România nu figura. De ce ne-am „grăbit” atunci?! Și, pornind de aici, dă-i dezbatere.
Este vremea să facem lumină în această istorie. Mai târziu va fi ... prea târziu.
Discuția trebuie pornită dintr-un cu totul alt punct.
La mijlocul anilor 1990, când erau în toi căutările pentru definirea unei ordini post-bipolare, subsecventă sabordării URSS, și se mai credea în posibilitatea reunificării și reconcilierii Europei cu ea însăși („reconcilierea dintre istoria și geografia Europei”, cum am formulat eu atunci), Primul ministru francez, Edouard Balladur, a lansat o doctrină, care i-a purtat numele, și care afirma că pacea pe continentul european, după încetarea Războiului rece și căderea Zidului de la Berlin, poate fi asigurată cu două condiții: i. recunoașterea status quo-ului teritorial, de către toate statele europene, orice încercare de a forța modificarea frontierelor urmând a fi exclusă; ii. acordarea de drepturi minorităților naționale, astfel încât să fie descurajată orice formă de segregaționism și secesionism al acestora. Cu granițe stabile și minorități fericite, pacea Europei era asigurată, altfel decât prin defunctul echilibru al terorii.
În momentul în care Occidentul european și-a declarat sprijinul pentru doctrina amintită, extinderea NATO și UE erau incerte; mai ales în ceea ce privește amploarea lor. Asemenea extinderi fuseseră, de principiu, prohibite prin înțelegerile de la Malta, din 1989, dintre Președinții George Bush Sr. și Mihail Gorbaciov, iar liderii lumii euro-atlantice aveau rețineri cu privire la încălcarea promisiunilor respective.
Tot în acea vreme, România era independentă dar lipsită de aliați, lipsită de lichidități și lipsită de piețele altădată câștigate și menținute pe criterii politice. De aliați aveam nevoie întrucât încă din primăvara anului 1990 apăruseră forțe externe interesate în dezmembrarea teritorială a României și/sau de capturarea ostilă a resurselor ei. Lichiditățile (infuzii de capital financiar) erau absolut necesare unei economii supra-capitalizate, adică supra-dezvoltate, dar care ajunsese să producă pe stoc și astfel să nu își poată amortiza investițiile pentru a susține reluarea ciclurilor productive, dar mai ales pentru a-și asigura modernizarea tehnologică. Fără accesul preferențial pe piețele „lumii a treia”, satelite ale sistemului mondial comunist, industria românească trebuia ajutată să depășească obstacolele ridicate în calea ei de politicile protecționiste ale statelor occidentale. Cum ar fi putut România ignora, în asemenea condiții, exigențele planului Balladur?
În ceea ce privește NATO, una dintre condițiile pentru admiterea celor care candidau la dobândirea statutului de membru al alianței era chiar rezolvarea tuturor disputelor cu vecinii; rezolvare care se garanta prin încheierea unor tratate generale („politice de bază”) cu aceștia. Motivul era simplu și clar: nu se dorea ca noii membri să fie parte în litigii internaționale cu state ce ar fi rămas în afara alianței, și astfel să sporească insecuritatea acesteia; noii membri trebuiau să fie furnizori de securitate, iar nu consumatori de securitate, respectiv furnizori de insecuritate.
Statele grupului de la Viszegrád s-au conformat rapid și au încheiat tratatele cu vecinii până în 1995. Polonia și Ungaria, deși prin Tratatul de la Paris din 1946 fuseseră obligate să cedeze teritorii în favoarea URSS, ajunse ulterior în compunerea Ucrainei, recunoscuseră fără complicații frontierele ucrainene, moștenite ca foste frontiere sovietice, încă în 1994. Budapesta s-a împiedicat doar de tratatul cu România, care implica luarea unei poziții în problema Transilvaniei, dar și acesta a fost încheiat și ratificat în 1996.
Astfel, Bucureștiul rămânea singurul care nu se aliniase la curentul european, întrucât nu convenise asupra tratatelor cu Ucraina și Republica Moldova. O individualizare care nu putea produce decât bucurie în capitala unui stat vecin de la apus, competitor istoric, precum și în cea a altui stat, din vecinătatea apropiată răsăriteană, perceput de români ca amenințare ereditară.
