Va mai aduceti aminte...

Spune-mi ce număr ai la maşină ca să-ţi spun ce mesaj transmiţi.

    Psihologii susţin că plăcuţa de înmatriculare transmite un mesaj despre posesorul maşinii. Şi sunt mulţi cei care plătesc un ban în plus pentru un număr personalizat.

    De multe ori putem şti numele persoanei care conduce maşina din faţa noastră, fără să o cunoaştem.  Plăcuţa de înmatriculare ne sugerează acest lucru. Dar sunt şi situaţii în care nu înţelegem de ce persoana respectivă a ales un număr care atrage atenţia. Psihologii spun că oamenii asociază acronimele, ideea de număr, cifră, cu lucruri diferite care ţin de propria experienţă de viaţă, propriile lui reprezentări despre lucruri, situaţii sau fapte.

    La rândul lor, cei care trec drept personalităţi au un exhibiţionism stradal la care se dedau pentru a ieşi în evidenţă, exprimând astfel propria nesiguranţă de ei. Numerele de înmatriculare sunt amulete contemporane pe care cei care le folosesc nu le atârnă de gât, ci le pun pe maşină. Sunt rezultatul unui univers şi mod de gândire magic, cu idiosincrazii, concepţii despre propria lume şi viaţă. Astfel de şoferi vor să fie şmecheri, să iasă în evidenţă altfel decât pe calea obişnuită, a valorii impuse de societate. E un mod iraţional de a se impune.

   Vor să-şi arate alegerea. Este această plăcere pe care o au oamenii de a alege. Ai senzaţia că ai mai multă libertate. Alegi faţă de ceea ce îţi vine prin calculator.

   Există o legătură între faptul că oamenii îşi aleg numerele preferenţial şi personalitatea lor. Sunt persoane care nu sunt de acord cu hazardul, cu ce litere sau cifre le-ar pica şi atunci au dorinţa de a influenţa pe cât pot acest lucru

   De multe ori am putut observa în trafic şi numere de genul 666YAD sau 999HEL. Psihologii spun că persoanele care aleg astfel de numere vor să impresioneze.

   Pe lângă aceste cazuri, sunt şi persoane care vor să strârnească râsul. Pe acestea le vom recunoaşte după cuvântul format din literele de pe plăcuţă. În această categorie intră numere de genul ZEU, DUH, 222ZZZ sau 111UNU.

   Există şi situaţii în care persoanele încearcă să transmită mesaje agresive prin intermediul plăcuţei de înmatriculare. Ele au rolul de a atrage atenţia, de a şoca şi de a-l scoate în evidenţă. O astfel de persoană poate avea tulburări în  plan comportamental.

    Dar sunt şi situaţii în care persoanele aleg anumite combinaţii, deoarece plăcuţa de înmatriculare poate avea în mintea celui care o ataşează maşinii sale şi valori magice. Poate să aibă rol de amuletă, de totem sau poate să-i dea senzaţia de siguranţă, mai spun psihologii.

Anonim9 februarie 2013, 14:24

Cifrele spun mai mult.Literele doar gh-ertii mentalitãtii acelui posesor doborît de taxele masinii.Îngenunchiat de disperare îsi pune titlu înmatriculãrii transportorului sãu de destin.Ce o sã fie cînd vei parca în fata unei biserici cu cuvîntul "SEX"

Anonim10 februarie 2013, 20:32
Pai si ce spun cifrele?

O ÎNTÂMPLARE DE DEMULT

Mi-am amintit o poveste pe care mi-a spus-o un prieten. Am hotarat sa v-o spun si eu voua. La finalul povestirii o sa va pun o intrebare care, sunt convinsa, va face mare deranj. 

Iata povestirea:

""Acum cativa ani, lucram ca taximetrist, intr-un oras maricel, ca să mă întrețin. Într-o noapte, cînd am ajuns la o comandă, la 2:30 AM , clădirea era în întuneric, cu excepția unei singure lumini, la o fereastră de la parter…În asemenea circumstanțe, mulți taximetriști ar claxona o dată sau de două ori, ar aștepta un minut și apoi ar pleca. Dar am văzut prea mulți oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Dacă nu mi se părea un pericol, întotdeauna mergeam la ușă. Deci, am mers și-am bătut la ușă .. -” Doar un minut”, răspunse o voce firavă, a unei persoane mai în vârstă. Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii. După o pauză lungă, ușa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani stătea în fața mea. Purta o rochie colorată și o pălărie mare cu o panglică de catifea prinsă pe ea, ca o femeie dintr-un film din anii ’40. Lângă ea era o valiză mică de plastic.

     Apartamentul arăta ca și cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo, de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearșafuri. Nu găseai niciun ceas pe pereți, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Într-un colț era un panou plin cu poze, protejat de un suport de sticlă.

- Ați putea să îmi duceți bagajul până la mașină? zise ea.

Am dus valiza la mașină și apoi m-am întors să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braț și am mers încet spre mașină. A continuat să-mi mulțumească pentru amabilitate.

- Nu e mare lucru, i-am zis eu. Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aș vrea ca mama mea să fie tratată.

- Oh, sunteți un băiat atât de bun! zise ea.

Când am intrat în mașină, mi-a dat o adresă și apoi m-a întrebat :

- Ai putea să conduci prin centrul orașului?

- Nu este calea cea mai scurtă, am răspuns eu rapid.

- O, nu conteză, spuse ea. Nu mă grăbesc. Eu acum merg spre azil…

M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteitori….

- Nu mi-a mai rămas nimeni din familie… a continuat ea. Doctorul spune că nu mai am mult timp…. În tăcere, am căutat ceasul de taxare și l-am oprit.

- Pe ce rută ați vrea să merg?, am întrebat.

Pentru urmatoarele două ore am condus prin oraș.

Mi-a arătat clădirea unde, odată, ea lucrase ca operator pe lift.

Am condus prin cartierul unde ea și soțul ei au locuit când erau proaspăt căsătoriți. M-a dus în fața unui magazin cu mobilă, care odată fusese o sala de bal, unde obișnuia să meargă la dans, pe vremea când era fată. Câteodată mă ruga să opresc în fața unor clădiri sau colțuri de stradă și să stau cu ea acolo în întuneric, contemplând în tăcere.    

    Cum prima rază de soare s-a arătat la orizont, mi-a spus dintr-o dată:

- Sunt obosită… Hai să mergem.

Am condus în tăcere, spre adresa pe care mi-o dăduse.

Era o cladire ieftină, o casă mică, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiță. Doi oameni au venit spre taxi, cum am ajuns acolo. Erau atenți și concentrați aspura fiecărei mișcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul și am dus micuța valiză până la ușă. Femeia fusese deja așezată într-un scaun cu rotile.

- Cât vă datorez?, a întrebat ea, în timp ce-și căuta portmoneul.

- Nimic, am zis eu.

- Dar trebuie și tu să te întreții….

- Nu vă faceți griji…sunt și alți pasageri, am răspuns eu.. Aproape fără să mă gândesc, m-am aplecat și i-am dat o îmbrățișare. Ea m-a strâns cu putere.

- I-ai făcut unei femei în vârstă un mic moment de bucurie, spuse ea. Mulțumesc.

I-am strâns mâna și apoi am plecat în lumina dimineții.

În spatele meu, o ușă se închisese… Era sunetul de încheiere al unei vieți…. Nu am mai luat alți pasageri, în tura aceea de lucru.

Am condus, pierdut în gânduri… Pentru restul zilei, de-abia puteam vorbi.

   Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios sau unul care ar fi fost nerăbdător să-și termine tura?…

   Ce-ar fi fost dacă aș fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o dată și apoi să plec?..

  Uitându-mă în urmă, nu cred ca am facut ceva mai important în întreaga mea viață.

Suntem tentați să credem că viețile noastre se învart în jurul unor momente mărețe.

  

  Dar adesea, aceste momente mărețe ne iau prin surprindere – frumos împachetate în ceea ce alții ar considera ceva neînsemnat. Viața aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o speram, dar cât timp suntem aici, putem să dansăm. În fiecare dimineață când deschid ochii, îmi spun: Ziua de azi este o zi specială!

Amintiți-vă asta, prietenii mei: nu ne mai putem întoarce niciodată înapoi, acesta e singurul Show pe care îl jucăm. 

Tratează oamenii în felul în care ai vrea TU să fii tratat!""

Ma intreb cati dintre voi va-ti gandit vreodata la asta? Cati dintre sefii de sectie, cati dintre medici, cati dintre asistentii sefi, cati dintre asistente(asistenti) ori infirmiere s-au gandit vreodata la asta? Sunt convinsa ca foarte putini. Daca? Daca vreodata ati fi in locul femeii din poveste?Daca vreodata ati fi in locul amicului meu, taximetrist, ce ati face? Eu stiu raspunsul ! Voi....?