Sa vorbim despre.....

   De obicei necomunicarea duce la tot felul de presupuneri, la tragerea unor concluzii superficiale, pripite, se transmite astfel un mesaj “puternic” necontracarat de nimic. Acest mesaj devine mai dur pentru cel ce aşteaptă un răspuns, o explicaţie, un comentariu.

Incercăm, de la început, să aflăm rădăcinile probabile, cauzele ce pot duce la acest tip de comportament.

Uneori ea poate să plece de la reprimări în faţa unei autorităţi agresive, şi pe măsură ce interdicţia “Tu să taci!” (parentală, a unor prieteni mai mari, sau de ce nu a unui director neinspirat) se repetă, urmează inducerea în subconştient a modelului unui anume comportament docil, submisiv, iar de aici până la a-şi reprima comunicarea e doar un pas.

    Stau şi ma întreb: când eşti de exemplu medic, ori avocat. Ai devenit doctor sau avocat in urma unor studii. Dacă in timp devii manager acesta presupune cursuri de management!Ok. Sa luam de exemplu o persoana care a studiat medicina! A studiat 6 ani de facultate(cel putin in cazul in care nu a repetat vreun an) si alti 5 sau 6 ani de rezidentiat in cazul in care si-a ales o specializare! Ok .

Cu alte cuvinte o persoana care nu a studiat medicina nu are competenta de nici un fel sa-si dea cu parerea despre actul medical savarsit de catre un medic! Singura autoritate de a judeca un medic este Colegiul medicilor! OK. Pana aici este clar!

     Ce nu înţeleg este de ce o persoana care are studii de medicina de exemplu poate pretinde ca stie ori si mai mult, ca are competente de a hotara in domenii pe care nu le-a studiat profesional ci in cel mai fericit caz a citit ori a auzit cate ceva in domenii  juridice, de inginerie, de IT,  de prelucrare a lemnului, de actorie, de contabilitate, de resurse umane,de bucatar, de agent de asigurare, de crestere a albinelor....etc, etc si credeti-ma lista poate continua.

     Poate unii dintre doctori se vor simtii lezati,  nu acesta este scopul acestui articol, insa studiile de medicina si  management nu pot inlocui studiile de electrician, tamplar, inginer, notar, pilot, etc si desigur invers.

     De ce un manager poate avea o parere iar atunci cand iti vine randul sa vorbesti ti se spune "tu o sa vorbesti cand vei fi in locul meu"?

     De ce un sef al unui loc de munca nu poate intelege ca totul in viata este relativ si ceea ce gandeste domnia sa nu este decat propriul sau adevar si nimic mai mult. De ce un angajat nu-si poate spune macar o parere si atentie, parea este din domeniul meseriei sale. De unde stie un manager de exemplu, care are studii in medicina si studii de management cat si cum se reconditioneaza o usa. De ce nu se asculta parerea tamplarului? De unde stie un manager cand se strange mierea de albine din stupi?

    Un manager trebuie sa conduca o institutie nu contestam asta, insa de ce nu se consulta macar cu persoanele potrivite?

   Ati auzit de frustrare?!

     

    Oriunde te-ai duce, orice ai face, oriunde ai întoarce capul, vezi sau auzi oameni frustraţi. Şoferi care claxonează şi înjură cu pumnii strânşi şi capul scos pe geam, părinţi nervoşi care smucesc copiii din faţa rafturilor cu dulciuri sau jucării din market, soţi geloşi care îşi lovesc nemiloşi soţiile, soţii care îşi acuză soţii de tot felul de neputinţe, ghionturi la coadă la farmacie, vecini cu maxilarele încleştate, sensibili la gălăgie, care bat în ţeava caloriferului furioşi, copii care îşi acuză părinţii pentru neştiinţa/neputinţa lor, subordonaţii care fac „spume” împotriva şefilor de neanduplecat, o populaţie blocată în neputinţă şi care înjură cu patimă guvernul sau politicienii etc...

Cum se manifesta frustrarea? 

   Cand apare frustrarea o persoana se indeparteaza de lumea exterioara, in felul asta el isi creaza o lume in care traieste dupa propriile reguli si legi. Isi pierde interesul pentru lumea din afara, de multe ori frustrarea este cauza agresiunii in copilarie.

   Spre deosebire de ură, care este reversul iubirii şi care este un sentiment sincer în felul lui, pu­tându-se relativ uşor trans­for­ma în opusul ei, adică în iu­bire, frustrarea atent între­ţi­nu­tă, cultivată, îţi abate atenţia de la vinovatul principal (de cele mai multe ori noi înşine) spre alte persoane. Acest tip de „sal­vare” (după cum istoria ul­timilor 20 de ani a confirmat-o) este iluzorie, inexistentă şi doar punct de plecare pentru alte erori, eşecuri, frustrări vii­toare. Un alt tip de frustrare des întâlnită este cel care se naşte din dorinţa, atracţia ire­zis­tibilă de „a avea” altă femeie sau alt bărbat deşi partenerul tău este corect cu tine, iar în fa­mi­lie nu este nicio problemă.  Frus­trarea în acest caz alter­nea­ză cu sentimentul de vino­vă­ţie, amplificându-se reciproc pâ­nă când toleranţa scăzută sau chiar lipsa toleranţei la ast­fel de frustrări conduce la con­flic­te psihice grave traduse prin consum de alcool, dro­guri, dulciuri, cheltuieli inutile, agre­sivitate, depresie, tendinţe suici­dale etc.

     

   Va-ti gandit de unde vine acesta lipsa de comunicare? De unde vin acasta lege a pumnului in gura? Atunci cand provii dintr-o familie in care  sedimentarea în timp chiar de la vârsta la care tânărul nu s-a format încă, este aceea a unor puştiuleţi hiperenergetici-de loc de condamnat-, dar care comit intempestiv gafe încercând posturi active, răspunsuri instantanee, evident voit superioare vârstei, bravade, reacţii (nu gândire, pentru că ea este în formare, deci ceva mai mult instinctiv) care nimeresc adesea ca nuca în perete, sau calcă în străchini, în ciuda volitivului caracteristic preadolescenţei şi adolescenţei. Gafele sunt amendate prompt:”Cine eşti tu, Mucea să te bagi?”, iar repetarea conduce la aceeaşi atitudine ca mai sus. 

    Apoi, există condiţiile native, cele dictate de ADN, sau de un anume tip social al familiei: rezerve dictate de aspecte religioase, de etnie, de tradiţie educaţională strictă,de familie superficiala in care se vorbeste urat, de grup restrâns, săritul peste părinţi (copii crescuţi de bunici, poate aparţinând unei alte epoci).